Ce înseamnă reabilitarea?
Reabilitarea înseamnă restabilirea situației sociale a condamnatului avute înaintea unei condamnări penale. Se înlătură consecințele condamnării. Reabilitarea se produce întotdeauna în urma unei condamnări la o pedeapsă, în urma trecerii timpului și în urma îndeplinirii unor obligații materiale, după caz.
Așadar, atunci când discutăm de reabilitare, întotdeauna ne referim la schimbarea situației unui om condamnat fie la pedeapsa amenzii, fie la pedeapsa închisorii, de aceea prima condiție este condamnarea.
Condamnarea definitivă întotdeauna și din oficiu se înscrie în evidența poliției, în cazierul judiciar. În cazier se înscrie sentința sau decizia judecătorească definitivă și felul condamnării (amendă sau închisoare). În limbajul curent această situație se exprimă prin expresia de ”cazier pătat”. Reabilitarea urmărește obținerea unui ”cazier alb” sau ”cazier curat”.
Pentru a se formula o cerere de reabilitare trebuie să se împlinească un anumit termen, socotit de la condamnare, precum și a anumitor condiții.
Termenele de reabilitare se diferențiază în funcție de felul și durata pedepsei aplicate de instanța judecătorească în hotărârea penală definitivă.
Ce înseamnă reabilitarea de drept?
Reabilitarea de drept se produce în trei cazuri principale: în cazul amenzii penale, în cazul condamnării la închisoare a cărei executare se suspendă, precum și în cazul condamnării la închisoare cu executare, dacă cuantumul acesteia nu depășește durata de 2 ani.
Cazul pedepsei amenzii penale. Reabilitarea intervine după 3 ani de la achitarea pedepsei amenzii. Așadar, termenul de reabilitare de 3 ani va curge de la momentul achitării amenzii și nu de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive de stabilire a amenzii.
Cazul pedepsei închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere. În această ipoteză termenul de reabilitare va curge de la data la care termenul de încercare se va împlini.
Pentru o mai bună înțelegere, trebuie să remarcăm că orice condamnare la închisoare a cărei suspendare se execută va conține două elemente principale. Primul element este cuantumul pedepsei închisorii, de exemplu 2 ani. Cel de-al doilea element este termenul de supraveghere (termenul de încercare), de exemplu 3 ani.
Așa cum rezultă și din exemplul de mai sus, durata termenului de supraveghere poate diferi de cuantumul închisorii sau poate fi egal cu acesta (de exemplu, în cazul unei pedepse de 2 ani închisoare, termenul de supraveghere poate fi de 2 sau de 3 ani).
O altă lămurire care se impune, că cele două termene curg paralel. Atât durata închisorii, cât și termenul de încercare (supraveghere) curg, ambele, de la momentul pronunțării hotărârii definitive de condamnare. Când se împlinește termenul de supraveghere, începe să curgă termenul de 3 ani de reabilitare de drept.
Cazul pedepsei închisorii cu executare, care nu depășește doi ani. În acest caz, pedeapsa se socotește de la momentul încarcerării și până la momentul executării pedepsei. Când se vorbește de ”executarea pedepsei”, legea se referă la pedeapsa aplicată, nu are nicio relevanță dacă inculpatul a fost eliberat condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii.
Ce înseamnă reabilitarea de drept? Înseamnă o reabilitare din oficiu (automată), fără a fi necesară formularea niciunei cereri. Practic, a doua zi după împlinirea cererii, Serviciul de Cazier Județean al Inspectoratului de Poliție va elibera un cazier ”alb”, fără nicio condamnare, bineînțeles la cererea personală a condamnatului (fostului condamnat reabilitat). Faptul reabilitării nu se va menționa pe cazierul astfel eliberat.
Așadar, în cazul reabilitării de drept nu se introduce nicio cerere, nu va avea loc nicio procedură judiciară și nu se pronunță vreo hotărâre judecătorească.
Reabilitarea judecătorească. Termenele de reabilitare.
Atunci când condamnarea este închisoarea cu executare în regim de penitenciar, dacă condamnarea este mai mare de doi ani de închisoare, nu intervine reabilitarea de drept.
Articolul 166 din Codul penal prevede termenele de reabilitare, raportându-se la pedeapsa închisorii aplicate de instanța de judecată și nu la limitele legale prevăzute ca pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită (ca de exemplu în cazul prescripției răspunderii penale).
În acest caz, adică în cazul unei condamnări mai mari de doi ani de închisoare, în regim de executare, condamnatul poate fi reabilitat de instanță, la cerere, după împlinirea următoarelor termene:
- 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;
- 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
- 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
- 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.
În cazurile mai sus arătate (cu excepția termenului de 10 ani în cazul detențiunii pe viață), termenul de reabilitare va începe să curgă de la data executării în întregime a pedepsei. Deci, așa cum am mai arătat, termenele de mai sus nu curg de la data liberării condiționate, care este o favoare acordată condamnatului sub alt aspect.
Executarea în întregime a pedepsei înseamnă pedeapsa din hotărârea judecătorească definitivă și înscrisă în cazier. La această pedeapsă se adaugă termenele mai sus arătate și atunci putem vorbi de împlinirea termenului la care se poate cere reabilitarea judecătorească.
Însă, acordarea beneficiului reabilitării necesită și anumite condiții, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
Reabilitarea judecătorească. Condițiile cerute de lege.
Articolul 168 din Codul penal prevede o condiție negativă și două condiții pozitive pe care trebuie să le îndeplinească și să le prezinte fostul condamnat atunci când se adresează instanței de judecată cu o cerere de reabilitare.
Condiția negativă este cerința ca petentul (cel care cere reabilitarea) să nu fi săvârșit o infracțiune după executarea pedepsei față de care se cere reabilitarea. Această cerere este evidentă, deoarece o condamnare intervenită după executarea pedepsei la care ne raportăm se înscrie în cazierul judiciar, cazier care se va anexa la cererea de reabilitare.
Condiția pozitivă este cerința ca petentul care cere reabilitarea să fii achitat, să fi plătit toate datoriile la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare. Codul penal vorbește de două categorii de astfel de obligații: cheltuielile de judecată și obligațiile civile.
Cheltuielile de judecată însumează de obicei cheltuielile materiale cauzate de urmărirea penală sau de procesul penal în fața instanței de judecată. Nu intră în această categorie contravaloarea muncii polițiștilor sau cea a magistraților care au lucrat în cauză, deoarece aceste persoane beneficiază de o remunerație fixă lunară plătită de stat. Însă, hârtia folosită, contravaloarea materialelor de constituire a dosarului, înregistrările audio sau video, consumul de combustibil etc. intră în această categorie. Tot în această categorie intră și expertizele, cercetările la fața locului, remunerarea martorilor și interpreților, depozitarea probelor și alte asemenea cheltuieli. Hotărârea de condamnare, la modul obligatoriu, indică suma tuturor acestor cheltuieli.
Despăgubirile materiale și morale cauzate prin infracțiune (obligațiile civile) sunt sumele exacte, obligatoriu determinate în sentința sau decizia judecătorească definitivă. Aceste obligații civile pot să reprezinte o sumă globală, plătibilă imediat după proces (sau ulterior), dar pot să existe și sume lunare plătibile părților civile (persoanelor vătămate).
În această categorie intră și cheltuielile de spitalizare ale victimelor, plătibile unor clinici sau spitale, precum și în beneficiul unor societăți de asigurări.
Dovedirea achitării tuturor obligațiilor revine petentului, adică celui care cere reabilitarea. Teoretic problema pare simplă și echivocă. A achitat sau nu petentul aceste sume?
În realitate, de multe ori dovedirea se va face în baza unor înscrisuri, de obicei chitanțe, întocmite acum patru cinci sau chiar cincisprezece ani. De exemplu, un inculpat condamnat la 11 ani de închisoare achită cheltuielile de judecată sau despăgubirile imediat după condamnare. În acest caz, el va solicita reabilitarea după cel puțin 18 ani. După 18 ani nu este întotdeauna ușoară găsirea actelor doveditoare ale plăților. Dimpotrivă, o asemenea sarcină va fi, de multe ori, cu siguranță destul de dificilă.
Excepția acordată de lege în cazul imposibilității achitării cheltuielilor de judecată sau a obligațiilor civile. Și în această cauză, sarcina probei, adică sarcina dovedirii îi revine petentului care solicită reabilitarea. Este important să menționăm că se are în vedere și buna- credință a condamnatului.
În practica judecătorească au fost excluse cazurile în care obligațiile bănești sunt mici. Aparent este vorba de o inechitate. Cum adică, nu se acordă beneficiul reabilitării unuia care nu plătește o sumă de 2.000 de lei, iar altul cu o datorie de 200.000 de lei neachitată va fi reabilitat? În realitate, instanțele de judecată nu săvârșesc altfel nicio nedreptate, deoarece suma mică se poate obține ușor (împrumut, muncă zilieră etc), în timp ce achitarea unor sume mari nu denotă neseriozitate, ci dimpotrivă, o reală imposibilitate.
Trebuie să avem în vedere și situația reală al celui condamnat. El, după ce iese din închisoare va avea cazierul ”pătat”. Astfel, posibilitățile lui de a fi angajat sunt enorm de reduse. Din păcate, statul nu prea are programe de reintegrare a celor care și-au ispășit pedeapsa.
Cu toate acestea, să nu uităm că sarcina dovedirii imposibilității plății obligațiilor bănești stabilite prin sentința sau decizia instanței de judecată îi revine petentului. Așadar, cel care cere reabilitarea trebuie să solicite audierea unor martori care să ateste că petentul a lucrat ca zilier, pentru satisfacerea celor mai elementare necesități, iar atunci când nu lucra, beneficia de întreținere din partea familiei. În alte situații se pot administra dovezi, precum că părțile civile nu pot fi găsite, fie pentru a li se achita pagubele, fie pentru a recunoaște achitarea acestor pagube, lipsind actele doveditoare.
Conform legii se poate dovedi și situația renunțării părților civile la despăgubiri.
Reabilitarea judecătorească are o importanță deosebită pentru condamnat. Pentru a se formula o cerere de reabilitare admisibilă și care poate fi susținută în fața unei instanțe judecătorești, se recomandă angajarea unui avocat. Desigur, avocatul costă, nu se asigură din oficiu de către stat, dar prin ajutorul unui asemenea apărător profesionist se reduc riscurile respingerii cererii de reabilitare, se economisește consumul nervos și se elimină ceea ce în limbaj popular am putea numi ”umblatul pe degeaba”.
De altfel, în cazul respingerii unei cereri de reabilitare, Codul penal (articolul 170) prevede o sancțiune concretă. În cazul în care se respinge cererea de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an. Iar termenul de un an se calculează nu de la data introducerii cererii respinse, ci de la data pronunțării hotărârii de respingere. Astfel, condamnatul poate pierde chiar doi sau trei ani, însoțite cu înfățișări inutile în fața judecătorului.